Sâmbătă după-amiaza, într-o zi geroasă de Decembrie. Mă învârt prin casă, fug dintr-o cameră în alta să caut placa pentru întins părul, creionul de ochi și.. cel mai important, bluza perfectă. În pat, haine. Pe birou, haine. Toată camera este îngropată în mormane de haine. Le probez pe toate, dar niciuna nu e bună. Parcă nu există nici măcar una care să îmi scoată în evidență calitățile mele extraordinare. Nu am de ales, este timpul. Apelez la soluția de urgență, dulapul surorii mele. Și pentru că mereu lucrurile altora sunt mai frumoase decât ale mele, evident, găsesc bluza perfectă. Este roz, finuță, dar subțire. Este o bluză de vară, dar nu contează. Voi lua ceva pe deasupra.
Sunt deja în întârziere. Iau geaca pe mine și fug. Nu simt nici pic de frig, sunt mult prea agitată. Pentru că nu am stare și vreau să treacă timpul cât mai repede, pe drum, vorbesc cu o prietenă. Nici nu îmi dau seama cât de repede ajung la locul stabilit. Nu e nimeni acolo. Hmm nu prea e punctual. Mă așez pe o băncuță să termin conversația cu Ema, prietena mea, când ce să vezi, îl zăresc. Inima îmi bate de zici că o să explodeze în clipa următoare. "Emm, gata, trebuie să te las, că a ajuns." Spun eu, încercând să par cât mai calmă. "Vorbim după", i-am șoptit, în timp ce el se apropia.
Închid telefonul. Ne salutăm, apoi mergem înăuntru. "Hai să mergem sus, că acolo sunt locuri, am verificat eu, înainte de a ajunge tu". Hmm deci nu întârziase. "Sigur." Spun eu, încercând să par cât mai stăpână pe mine. Urcăm pe o scară destul de abruptă, găsim o masă pentru două persoane, ne așezăm și comandăm. Nu îmi mai amintesc nimic din ceea ce am vorbit, știu doar că eram stresată să nu observe că îmi tremură genunchii, sau că am emoții. Genunchii nu i-a văzut, dar emoțiile sigur le-a reperat, după ce l-am întrebat de două ori într-un interval de 5 minute "Ce mai face sora ta?" la care el a răspuns cât putea de drăguț " Pai decorează pentru Crăciun..". Atunci am sesizat că nu prea îmi iese partea cu ascunsul emoțiilor. "Ah, te-am mai întrebat asta o dată, nu-i așa?" Și atunci am râs amândoi.
Am știut în seara aceea, că mă voi mărita cu el. Au trecut mai bine de 6 ani de atunci. Era prima noastră întâlnire. Doi ani și jumătate au trecut până când ne-am spus jurămintele, în fața lui Dumnezeu, a familiei și prietenilor. Nici de la nuntă nu îmi mai amintesc mare lucru, eram stresată și emoționată și atunci. Am fost ușurată când s-a terminat ziua aceea. În sfârșit ne începeam viața ca și cuplu căsătorit, după nenumărate planuri și pregătiri.
În acești trei ani și jumătate de căsnicie, au fost momente extraordinare, zile frumoase, dar și perioade mai grele din care nu știam dacă mai ieșim. Uneori, căsnicia, mi s-a parul Cerul coborât pe pământ, alteori cea mai adâncă și neagră prăpastie, dar mereu și mereu am știut că ne iubim. Și nu pentru că simțeam neapărat, ci pentru că am jurat. În mod fundamental, dragostea este mai mult acțiune decât emoție și aceasta am trăit-o pe pielea mea. Uitându-mă în urmă, îmi iubesc soțul mult mai mult decât atunci, la acea primă întâlnire. Sigur, nu îmi mai tremură genunchii când îl văd, dar nu îmi imaginez niciun loc mai frumos pe pământul acesta, decât un loc în care sunt cu el. Adevărul e că, dragostea este ca vinul, cu cât este mai veche, cu atât este mai bună.
" Să fii iubit, dar să nu fii cunoscut, este măgulitor, dar superficial. Să fii cunoscut, dar să nu fii iubit, este cea mai mare frică a noastră. Dar să fii cunoscut pe deplin și cu adevărat iubit, este ceea ce avem nevoie mai mult decât orice."
Parafrazare T. Keller
