Mă trezesc dimineața, mă ridic repede din pat și fug la baie. Burta e toată tare, ca un pietroi și mă doare teribil. Mă gândesc că e din cauza vezicii pline. Dar contracțiile continuă și continuă. Pregătesc micul-dejun, fac cafeaua, mai strâng una alta, prin casă. Stau și cu ochii pe ceas, poate poate sunt regulate contracțiile astea și anunță ziua cea mare. Și am dreptate, sunt. Se succed la 10 minute. Trec 20, apoi 30 de minute, apoi o oră și jumătate. Tot la 10 minute am contracții. Îi scriu soțului: “Să nu te panichezi, dar eu am contracții regulate de o oră și jumătate”. El abia așteaptă să vină acasă, dar eu prudentă, îi spun că e posibil să mai dureze și că îl anunț cum evoluează lucrurile.
Închid ecranul telefonului și îl pun jos, pe masă. Fix în clipa aia, mi se oprește orice urmă de contracție. Mă gândesc că o fi așa o pauză și revin ele. De unde! Nu au mai revenit până a doua zi, dimineață. Și de atunci fiecare dimineață începe cu contracții, dar se termină mereu cu mine tot gravidă:) Deși sunt la a doua naștere și am născut natural prima dată, tot mă trezesc căutând pe internet diverse simptome care arată că “a început travaliul”. După câteva minute, închid telefonul și zâmbesc gândindu-mă că parcă eu sunt copilul, nu că urmează să nasc unul. Rațional, știu că bebele vine când vrea el și că suntem diferite, nu există simptome standard care să indice începerea travaliului. Și totuși, mă prinde de fiecare dată, căutarea asta de simptome.
Pe Iunia am născut-o la 41 de săptămâni, atunci când am indus nașterea cu ulei de ricin. Nu am avut nici cea mai mică durere sau contracție, până nu s-a declanșat travaliul propriu-zis. Nu am avut de asemenea, nici suficientă răbdare, să aștept să vină atunci când este pregătită. Și mi-am promis că nu o să mai fie așa. Mi-am promis că de data asta aștept, atât cât vrea bebele, nu cât vreau eu.
Și au fost niște săptămâni grele, cu o restricție de creștere intrauterină, cu monitorizări foarte dese și cu multe emoții.
Dar am trecut cu bine și de ea. Acum rămâne așteptarea și.. răbdarea.
Astăzi sunt 40 de săptămâni și răbdarea mea încă rezistă. Nu știu cât va mai rezista, dar partea cea bună e că au trecut 40 de săptămâni și mai sunt maxim, maxim 3:)
Cine a depășit termenul, cu siguranță știe ce vorbesc. Burta devine incredibil de mare (nici nu ai fi crezut că se poate extinde atat😅), oboseala te termină la fiecare mișcare și toată lumea te întreabă dacă ai născut sau nu. Îmi amintesc că, la Iunia, aceasta m-a disperat cel mai mult, faptul că toată lumea mă întreba dacă am născut deja și faptul că toate fetele pe care le știam că nasc în luna respectivă, născuseră înaintea mea, toate. Înnebuneam când vedeam încă un mesaj cu: “Ce faci? Ai născut?!”. Dar știu că oamenii întreabă pentru că le pasă, altfel și-ar vedea de ale lor și ar uita de mine. Așadar, în sarcina aceasta, mă bucur când îmi mai scrie cineva și mă bucur că sunt oameni cărora le pasă, care înaltă rugăciuni la Dumnezeu pentru noi și care îmi trimit un gând bun, deci nu ezita să îmi scrii:)
Nimeni nu știe exact ce anume declanșează travaliul. Ori e un semnal dat de mamă, ori de copil, ori o combinație. Știință încă nu a descoperit misterul, însă se presupune că atunci când este gata să iasă, copilul declanșează un cocktail hormonal, iar mama intră în travaliu. Sunt studii (vezi un exemplu aici) care arată că există o componentă a plămânilor ce se maturizează chiar în travaliu și în cazul unei cezariene la rece sau a unei induceri nereușite, plămânii nu sunt total dezvoltați și ar putea provoca probleme respiratorii mai târziu, în viață. Nu știu dacă e așa sau nu, însă cred cu siguranță că ar trebui să așteptăm (atunci când nu sunt cazuri patologice) data când bebele e pregătit să se nască. Din experiența mea cu Iunia, am concluzionat că ea nu a fost pregătită să vină, am avut un început foarte greu și o adaptare dificilă. Din nou, nu știu dacă e valabil la toată lumea, dar pentu noi a fost într-adevăr grea adaptarea și cred că cel puțin unul dintre motive a fost și faptul că nu era pregătită să vină.
Așadar, pe bebe din burtică, Arielle, o las să aștepte. Deși uneori abia mă descurc și cu burtica și cu pitica cea mare, zilele trec una după alta și curând, vor trece și săptămânile și voi ține și bebelina în brațe.
Apreciez orice încurajare și aștept să îmi povestiți și voi experiențele voastre, mai ales dacă ați depășit termenul. Chiar aș vrea să știu, ce v-a ajutat să așteptați și să aveți răbdare?:)
P.s.: Mă bucur enorm că am mai reușit să scriu aici, pe blog. Îmi era tare dor!
P.s.2: Da, în poză suntem eu, Iunia și burtica, bucurându-ne de primăvară:)
LE: Poți citi povestea celei de-a doua nașteri AICI. A fost o naștere indusă medical, din cauza restricției de creștere intrauterină.
#inducereuleidericin #inducere41desaptamani #semneinceperetravaliu #decesedeclanseazatravaliul #studiuplamaninounascut #studiuplamaninounascutcezariana #cezarianalarece #LittlecornerofJoy #adaptaregreanounascut #inducerenasterenatural #sarcinatermendepasit #sarcinasaptamana40 #sarcinasaptamana41 #dezvoltareplamanicopil #dezvoltareplamanicopilintravaliu #ceseintamplacanddepasestitermenul #catesaptamanipotiasteptanasterea #catesaptamanisarcina
